Amintiri din copilarie

Eu si ...Ion Creanga.
Sau Ion Creanga si eu.
Deci prima si cea mai mare calitate, deja mi-ati descoperit-o. Modestia.
Pe ea am mostenit-o din familie. Am ingrijit-o, am cultivat-o si acum pot profita de ea la maxim.
Si voi,tot.
M-am nascut intr-un orasel mic din Moldova, un orasel "nici prea prea, nici foarte, foarte", plin de prejudecati si care si-a pus adanc amprenta pe caracterul meu.
Acest orasel m-a facut sa iubesc filmul cu ajutorul celor doua cinematografe din dotare, care-si schimbau programul de difuzare de doua ori pe saptamana. Deci automat vizionam 4 filme pe saptamana, lucru care azi, nici cu sutele de programe tv., nu cred ca multi o mai fac.
Tot el m-a invatat autocontrolul. Nu puteai sa nu te controlezi in permanenta. Existenta fiecaruia se desfasura ca intr-o vitrina. Curios, totusi nu eram si nu ne simteam ca de vanzare.
Si tot el m-a invatat sa nu fiu rasista. Pe strada noastra parca se stransesera toate nationalitatile si cu destula diversitate (nu se punea problema "noutatilor" de azi!) in gama religioasa. Ne jucam absolut toti copiii de varsta apropiata si parintii nu ne purtau grija pana se intuneca. Cea mai buna prietena a mea era pocaita si pentru ca mama ei trebuia sa faca toti copiii pe care s-a decis Domnul sa-i dea,prietena mea avea nepoti care erau mult mai mari decat ea. Eu,eram,bineinteles (conform timpurilor), atee.
Nu am fost nici un copil dificil, dar nici nu i-am lasat pe ai mei sa nu simta ca sunt parinti....Mai ales ca eram si singurul lor copil.
Diferenta dintre bine si rau am inteles-o incetul cu incetul din educatia primita in cei "7 ani de acasa", din povestirile pilduitoare ascultate serile la portita, unde totdeauna se gasea un batran hatru sa povesteasca cate o patanie din viata lui (sau doar din auzite), din lecturile care erau ocupatia mea preferata (incepand inca de la perioada minunata a povestilor,care, pe atunci,mai pastrau clara diferenta dintre personajele bune si cele rele) si chiar din ...experiente proprii.In acest ultim domeniu imi amintesc cum, vazand un copil cum isi punea o fasola in nas si o "scotea"pe ureche, am incercat si eu....dar, la mine, nu a mai vrut sa iasa, nici macar tot pe nas...
Gradinita, acea obligatorie ( pe atunci) perioada prescolara, mi-a mai dat o gratuita lectie de viata. Cum eram, slava Domnului, destul de dezmierdata, primele doua zile de gradinita a trebuit sa stea cu mine si mama...Apoi am gasit un baietel dragut care se juca cu mine si i-am dat voie mamei sa plece acasa....
Copilaria mea a fost o perioada simpla si buna, in care nu am avut parte de suparari adevarate, nici de dezamagiri in mica mea lume "mare", nu am simtit, sau nu m-au afectat prea mult lipsurile specifice acelor timpuri si singura deziluzie a fost ca nu am avut un frate mai mare sau un caine lup (indiferent,una din doua!), pentru ca si baietii mai mari de pe strada, care uneori ma speriau, sa aiba de ce sa se teama de mine.....